Oleg GARAZ - Music after Postmodernity: (Hyper)democratization of So called Artistic Thought and Practices / Muzica după postmodernitate: (hiper)democratizarea digitală a gândirii și practicilor artistice muzicale

Abstract

The technological paradigm shift calls for and ultimately imposes a new model of collective mentality. Thus, the value of classical music (Bach, Beethoven, Wagner) should also be evaluated by the absence in that period of contemporary means of communication (recording and propagation). However, the “digital era” (Negroponte) in which we have already been living for about half a century can be considered as the fulfilment of the most sublime dream of the Enlightenment regarding progress, public comfort, access to all the privileges that, for example, a man of the Middle Ages, Renaissance, and including the Enlightenment period (Baroque) could only imagine. In reality, we live in a period of hyper-accessibility and hyper-offering in terms of the first access to creation, a situation in which anyone who feels an impulse, no matter how big or small, can afford to realize it to a full measure. The new digital democracy generates such a situation, but with a number of visible consequences which are, first of all, the de monopolization of creativity and, at the same time, the de-artisticization of art. In total consonance with the “death of art” (Arthur Danto), the exit from stylistic musical thinking (Leonard B. Meyer), the transition from the production of material goods to the production of services (Jean-Francois Lyotard), and, in general, the reformulation of materiality in virtuality. Human consciousness thus loses the (tangible) reference of materiality, which also leads to the loss of the (tangible) reference of identity. Through digitization, culture is slowly but surely putting on the clothes of a fact of civilization, losing more and more of its spiritual component and gradually turning into just a ghost haunting a shell (Ghost in the Shell).

Keywords

Digitization, de-artisticization, dilettantism, simulacrum, barbarism, modeling, the new creativity

...

Rezumat

Schimbarea paradigmei tehnologice reclamă și până la urmă impune a new model al mentalității colective. Astfel, valorile muzicii clasice (Bach, Beethoven, Wagner) ar trebui evaluate prin absența și în acea viață a mijloacelor contemporane de comunicare (înregistrare și propagare). Or, „era digitală” (Negroponte) în care trăim deja de aproximativ jumătate de secol poate fi considerat drept împlinire a celui mai sublim vis al Iluminismului privind progresul, confortul public, accesul la toate privilegiile pe care, spre exemplu, un om al Evului Mediu, al Renașterii, și inclusiv al perioadei Iluministe (Barocul) și le putea doar imagina. În realitate, trăim într-o perioadă a hiper accesibilității și a hiper ofertei în ceea ce se află în primul acces la creație, situație în care oricine resimte un oricât de mare sau mic elan, poate permite să l realizeze într o măsură deplină. Noua democrație digitală generează o asemenea situație, însă cu o sumă de consecințe vizibile, care sunt, în primul rând de monopolizarea creativității și, în același timp, de artisticizarea artei. Într o totală consonanță cu „moartea artei” (Arthur Danto), ieșirea din gândirea muzicală de tip stilistic (Leonard B. Meyer), trecerea de la producerea de bunuri materiale la producerea de servicii (Jean-François Lyotard), și, în general, reformularea materialității în virtualitate. Conștiința umană pierde astfel referința (palpabilă) a materialității, ce duce și la pierderea referinței (palpabile) identitare. Prin digitalizare, cultura, lent, însă tot mai sigur, îmbracă veșmintele unui fapt al civilizației, pierzând tot mai mult din componenta spirituală și transformându se, treptat, doar într o fantomă bântuind într o cochilie ( Ghost in the Shell)

Cuvinte cheie

Digitalizare, de-artisticizare, diletantism, simulacru, barbarie, modelare, noua creativitate.